Oașa este experiență, este trăire, viață, relație interpersonală. Mănăstirea Oașa se cere înțeleasă mai degrabă cu sufletul decât cu rațiunea, mai degrabă cu trăirea decât cu gândirea. Cei care trec pe la Mănăstirea Oașa povestesc despre o experiență de viață, nicidecum de simpla dobândire a unor cunoștințe religioase.

Noi, ca și comunitate ne-am constituit în anul 1994, la inițiativa unui grup de absolvenți din Centrul Universitar Timișoara, adunați în jurul părintelui Arhimandrit Iustin Miron, cel care prin entuziasmul său a fost și a rămas sufletul acestei obști. Ea a început cu un nucleu de patru viețuitori și astăzi numără cincizeci, împărțiți între Oașa și Găbud. Părintele Iustin s-a retras din stăreție în anul 2017 pentru a se dedica mai mult rugăciunii, iar în locul său a fost ales ca stareț părintele Protosinghel Silvan Cablea.

Totul a pornit dintr-un sentiment profund de prietenie și nimic nu s-a schimbat până astăzi. Doar atât că, în jurul acestui sentiment care s-a perpetuat în timp, s-au adăugat an de an, noi generații de absolvenți și tineri. 

Primele dorințe au fost acelea de a căuta și a promova autenticul trăirii ortodoxe, de a pune accentul pe valori. Am vrut ca la noi în mănăstire, Ortodoxia să se simtă acasă. Rugăciunea este fundamentul și stâlpul pe care se sprijină nu numai viața unei mănăstiri, ci și a oricărui om, și este ceea ce-i conferă substanță, conținut și putere. Încă de la început ne-am ostenit pentru rugăciune, pentru rugăciune înțelegătoare. Ei i s-au adăugat studiul și munca, aceasta din urmă nefiind văzută ca un mijloc de a strânge bunuri materiale, ci ca un mijloc de zidire lăuntrică, de oțelire a caracterului.

Mănăstirea Oașa a devenit o familie a rugăciunii. În plus față de cea din lume, familia mănăstirească nu este limitată la un număr restrâns de membri, fiind deschisă oricărui frate nou care își dorește să participe la viața ei. Prima impresie a celor ce vin în mănăstire este aceea de solidaritate, care te face să ai sentimentul de apartenență la o familie; o apartenență asumată, nu una rezultată din rudenii. Acest nucleu de unitate familială a atras ca un magnet și mulți mireni, care au intrat într-o relație specială cu noi, lărgind și mai mult această familie.

Până acum s-au perindat pe la mănăstire zeci de mii de tineri. Acest „asediu” se cerea ordonat, fapt pentru care am organizat cele treisprezece tabere studențești anuale. Mai mult, aproape la fiecare sfârșit de săptămână obștea este depășită numeric de câteva ori de numărul tinerilor prezenți. Cândva am fost și noi studenți, de aceea le înțelegem demersul spre înălțime iar comunicarea cu ei se realizează firesc. Această legătură cu tinerii, care de la un moment dat a devenit – fără să o fi căutat – o emblemă a Oașei, este pentru noi și o provocare: de a studia mai intens, de a înțelege mai profund și de a iubi mai mult.

Taberele pe care le organizăm cu ei sunt orientate pe trei direcții majore: spiritualitate, tradiție și cultură. Ceea ce urmărim este împreună-desăvârșirea formării noastre, deci nu doar informarea, ci formarea ca oameni, români și creștini. Tinerii sunt cei care ne-au scos din anonimat, iar toate cele pe care le edificăm acum – biserica, arhondaricele – sunt pentru ei.

Mănăstirea Oașa se bucură și de o așezare retrasă, aflându-se la o distanță de 40 km de comuna Șugag, cea mai apropiată localitate. Străjuită de masivele Munților Cindrel și Șureanu, mănăstirea stă pe întinderea majestuoasă numită „Valea Frumoasei”. Încă din vechime, din zorii neamului nostru, aici au trăit și au păstorit ciobanii. Locurile acestea se identifică cu trecutul și ființa neamului nostru. Noi, când am ajuns aici, am fost impresionați de puterea pe care ele o degajau. Apoi am aflat că de fiecare piatră, potecă, munte, deal, poiană era legată o poveste, o istorie, un mit. Aceasta ne-a îndemnat să ne întoarcem către trecut, și am avut marea șansă și bucurie de a ne întâlni cu strămoșii noștri care sunt vii în ceruri, și prezenți alături de noi.

Și astfel, la 1300 m altitudine, între cer și pământ, la granița dintre lumi, unde timpul se întâlnește cu veșnicia,  strămoși și urmași, uniți prin rugăciune, suntem aici… pe palmele lui Dumnezeu.