Reading Time: 7 minutes

DOAR ÎNȚELEGÂND MOARTEA DOMNULUI PUTEM ÎNȚELEGE VIAȚA

Moartea Domnului Hristos este cea mai înaltă învățătură, este suprema Taină prin care Dumnezeu ne învață prin fapte, iar nu prin cuvânt. Doar înțelegând moartea Domnului putem înțelege viața.

CE ÎNSEAMNĂ ACEASTĂ MOARTE?

Știm că moartea este plata păcatului. Moartea nu a fost intenționată de Dumnezeu, ci a apărut ulterior, ca un accident, dar Dumnezeu a întors-o în bine. Prin moarte este desființată natura care a păcătuit și este reînnoită, este elaborată o altă natură proprie pentru lumea de dincolo, pentru Împărăția Cerurilor. Deci Dumnezeu a întors un lucru rău, făcându-l bun, însă, dacă plata păcatului este moartea, și Hristos nu a avut niciun păcat… atunci de ce a murit?

Dumnezeu văzând pierzania neamului omenesc, s-a solidarizat cu el la maxim. Pentru că o persoană când iubește o altă persoană vine în apropiere maximă de ea! Nu poate sta la distanță! Se unește cu ea, apropiindu-se atât de mult încât nu mai există ceva al său propriu. Ce are o persoană, are și cealaltă. Tot ceea ce au persoanele care se iubesc, devin un întreg pentru că ele sunt un întreg, după modelul Sfintei Treimi – toate ale Tatălui sunt ale Mele[1].

Hristos, venind în apropiere maximă de noi, păcatele noastre și le-a făcut ale Sale proprii. Aceasta este marea Lui Taină. El trebuia să moară, dar nu prin ființă, ci prin misiune! A murit pentru că a vrut să ia asupra Sa răul tuturor și, așa cum a luat păcatul, a luat și moartea!

Spune textul Liturgic că „Domnul vine în Ierusalim cu puterea dumnezeirii ca să omoare moartea”. Dar cum o omoară? La prima vedere pare că moartea L-a omorât pe El. A stat 3 ore pe cruce și apoi a murit! Atunci cum putem susține că a biruit moartea, că a omorât moartea?

Cu adevărat a biruit-o!

La oameni moartea este o necesitate, este ceva ce ni se întâmplă fără voia noastră. Trebuie să murim pentru păcate. Însă Domnul Hristos nu a avut niciun păcat, deci El nu trebuia să moară! Asta înseamnă că a primit moartea în chip benevol. Adică, a biruit moartea întrucât nu a fugit de ea…

[1]  IOAN 17, 10 „Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și Eu M’am preamărit întru ei”.

Moartea înseamnă trecerea unui subiect în stare de obiect neînsuflețit. Taina Domnului Hristos este aceasta: El a rămas subiect până la sfârșit.[2] Hristos a vrut să moară, a vrut să pătimească până la sfârșit! Și-a păstrat această voință, nu a renunțat în fața morții, adică nu a renunțat la dorința Sa de a muri pentru ceilalți! De aceea spune părintele Stăniloae că „cea mai mare bărbăție este să nu cazi când ești în jertfă, în stare de obiect, ci să-ți păstrezi caracterul de subiect, atât de deplin încât să săvârșești singur, toată operația propriei jertfiri”.

Prin urmare, Domnul Hristos a făcut aceasta pentru că a avut siguranța absolută că moartea și neantul și părăsirea de către Dumnezeu, nu au ultimul cuvânt! Știa că există ceva după!

[2] Subiectul este cel care săvârșește acțiunea, obiectul este cel care o suportă.

NU RĂMÂNE FĂRĂ EFECT JERTFA NOASTRĂ PENTRU ALȚII!

Spune părintele Stăniloae că „gestul etic al asumării răspunderii pentru alții își are noblețea eroică și gravă în faptul că modifică realități de structură și de relații”. Adică, mai simplu, asumarea răspunderii pentru ceilalți, suferința și, în ultimă instanță, moartea creează un efect, un ecou; modifică realitatea înconjurătoare, în special realitatea personală a persoanelor.

Cea mai mare jertfă a fost că Domnul Hristos a murit pentru noi și acest lucru a generat un răspuns în oameni. Care poate fi oare cel mai mare răspuns la Răstignirea Domnului? Nu poate fi decât unul singur: răstignirea omului! Cel mai mare lucru pe care îl poți face pentru Domnul este să te răstignești tu însuți. Despre ce este vorba? Nu este vorba despre o răstignire fizică, ci de un lucru foarte simplu, dar pe care nu îl prea putem face. Tăierea voii proprii!  

TĂIEREA VOII PROPRII

La călugări omorârea morții înseamnă omorârea voii proprii. Moartea, după cum știm, înseamnă izolare, singurătate. Or, voia proprie este cea care îl izolează pe om de ceilalți. Când vrei să faci voile tale, când îți cultivi intențiile tale și toate poftele tale, te separi de ceilalți. Asta e cea mai mare moarte. Nu trebuie o moarte mai mare decât asta! Ți-o faci singur, cu mâna ta!

Trebuie să observăm că această omorâre a voii proprii nu înseamnă anularea persoanei. La o vedere superficială ni se pare că este o mutilare, o spălare pe creier. Ni se pare că este o mare înjosire pentru că nu vedem lucrurile în adânc. Ni se pare că suntem anulați ca persoane, or adevărul este exact invers: atunci ni se activează caracterul de persoane. De ce? Zice părintele Stăniloae că „persoana este cea mai mare taină, dar taina se actualizează în relația dintre persoane.”

„Pe puţini credincioşii şi molatecii vicleanul îi scoate din luptă cu evidența neputinţei cu care îi aruncă în deznădejde, iar către smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Viaţa duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilinţei”.

 Protosinghel Arsenie Boca

PERSOANA ÎN EA ÎNSĂȘI NU ARE NICIO VALOARE, NICIUN SENS

Atunci când vrei să-ți faci voia, îți lucrezi la maxim eul tău propriu și te iluzionezi. Când îți tai voia, intri în relație cu ceilalți și, în primul rând, cu cei care sunt povățuitorii tăi. Deși lucrurile sunt limpezi, nu le înțelegem. Gândiți-vă la ce scrie în Sfânta Evanghelie. Mântuitorul, când a venit pe pământ – pentru că El este modelul a tot ce avem noi de făcut; a zis: Eu nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis pe Mine. M-am coborât din Cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu. Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine. Eu nu am venit de la Mine, dar Adevărat este Cel ce M-a trimis. Cel ce M-a trimis este cu Mine pentru că Eu fac pururea cele plăcute Lui.

Dacă privim cu o minimă sinceritate și limpezime Sfânta Evanghelie, vedem că tot ce a făcut Hristos nu a fost decât îndeplinirea unui „mandat” al Tatălui. Eu nu fac voia Mea, ci am văzut la Tatăl Meu și ce am învățat de la El, acelea le spun și le fac.

Or, noi oamenii ne situăm la 180 de grade distanță de ceea ce a făcut Domnul Hristos. Monahul vrea să restabilească adevărul, să reintre pe cale prin faptul că își leapădă voia.

 „Când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi ,va vorbi și cele viitoare vă va vesti.”[3] Adică, cea de-a treia Persoană  a Sfintei Treimi, Dumnezeu din veci fiind, nu vorbește de la Sine! „Câte va auzi, va vorbi și din al Meu va lua și vă va vesti” Or noi facem promovare personală, individualistă, cât putem de mult și credem că asta este calea! Nu poate fi asta!

[3] Ioan 16, 13

ASCULTARE ȘI SMERENIE

Așadar monahului i se cere ascultare desăvârșită! Dacă vrea să fie desăvârșit, nu mai trebuie să mai aibă nicio voie! Ca să poată să facă ascultare desăvârștă trebuie să aibă o anumită stare. Nu poți să faci asta fără o stare potrivită! Starea care îți creează dispoziția de a putea asculta poartă numele de smerenie. Atâta timp cât încă mai crezi că știi ceva și încă mai ai părere de sine, nu poți să te deschizi altora și să asculți! E ca un zid, ca o pâclă pusă pe minte care nu te lasă să asculți pentru că te crezi deasupra celorlalți; te crezi mai important, mai deștept. Dacă faci așa, nu vei putea niciodată să asculți! Dacă zicem că păcat nu avem, mințim, nu săvârșim adevărul! Ca să poți face ascultare îți trebuie smerenie!

CUM SE AJUNGE LA ACEASTĂ STARE DE SMERENIE?

Se ajunge foarte greu pentru că păcatele noastre sunt foarte multe. Cu cât ai păcate mai mari, cu atât nu ți le vezi. Când începi să-ți vezi păcatele, atunci ești pe cale. Toate păcatele cresc eul propriu, cultivă egoismul, individualismul și ne opresc relațiile pentru că ne izolează; ne facem poftele. Din princina marii noastre învârtoșări, a plecării noastre facile spre păcat, comoditate, mândrie, din păcate, sau din fericire, nu poate exista decât o singură cale prin care Dumnezeu să poată lucra cu noi: suferința. Adică un șir interminabil de dureri, suferințe și sâcâieli.

Nu poate să ajungă omul la Dumnezeu decât prin alt om și doar așa se actualizează taina Sfintei Treimi. Doar prin om și prin povățuitor, pentru că doar prin altul poți să renunți la voia ta. Renunți la voia ta făcând voia altuia. Acesta este semnul celei mai mari puteri și biruințe: să renunți la voia ta care e moarte, după modelul Domnului Hristos.

„Lepădarea de sine nu se realizează dintr-o dată sau odată pentru totdeauna ci trebuie timp şi răbdare. Timp pentru deprindere şi răbdare pentru greutatea ei. Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi înşine că să nu cădem în întristare, apoi trebuie să aibă şi alţii răbdare cu noi până deprindem desăvârşit lepădarea de sine. Dacă învăţăm practic lepădarea de sine şi sporeşte dragostea în inima noastră, răbdarea încetează de a mai avea înfăţişarea negativă, de necaz, şi se schimbă în bucurie, cu toată întristarea mea sunt covârşit de bucurie. Când avem lepădarea de sine şi dragostea, ocara ni se face ca lauda şi lauda ca ocară”.

Protosinghel Arsenie Boca

Articol realizat din predica Părintelui Mihail Lupescu la Slujba Călugăriei din anul 2020 și din cartea Cuviosului nostru Părinte Protosinghel Arsenie Boca – Trepte spre viețuirea în monahism. Fotografii:  Arhiva Mănăstirii Oașa © Ieromonah Pantelimon / Monah Varvar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *