EXEMPLUL FEMEILOR MIRONOSIȚE

Femeile mironosițe sunt o icoană sau un exemplu pentru toate femeile, dar sunt și o icoană a întregii Biserici. Așa cum ele au plecat la o misiune imposibilă pentru că nu aveau cum să dea piatra la o parte și nici nu ar fi avut acces la mormânt din cauza ostașilor care erau de pază acolo. Deci ele nu puteau să ajungă la Trupul Domnului Hristos cu miresmele cu care au mers. Cu alte cuvinte, misiunea era imposibilă! Dar, totuși, s-au dus! Au reușit pentru că a intervenit Cerul! De asta reușește și Biserica în misiunea ei imposibilă de a întoarce lumea. Cum să întoarcă 12 Apostoli popoare întregi ?! Imposibil așa ceva! Popoarele erau de sute de ani în anumite credințe păgâne. Cum să-i întorci?! Omenește nu aveau cum! Și totuși cum au reușit? Cu ajutorul lui Dumnezeu! Era cu ei și totul a devenit posibil!

BISERICA – REALITATE CEREASCĂ

Faptul că Biserica este și realitate cerească și omenească, o face biruitoare!  S-a unit cerul cu pământul, toate puterile din cer s-au unit cu oamenii și au format o nouă realitate: Biserica. Din unirea cerului cu pământul rezultă puterea Bisericii de a face imposibilul posibil! Sunt munți creați de rațiunea căzută a oamenilor! Sunt munți de neputințe, sunt munți de necredință. Este o geografie a răului în fiecare dintre noi. Cum poți prin credință să dai la o parte munții aceștia? Cu puterile noastre? Putem noi să devenim credincioși? Putem noi să ne schimbăm viața doar cu puterile noastre? Cu voința, cu rațiunea, cu sentimentele noastre? Nu e de ajuns! Este imposibilă misiunea noastră cu noi înșine, misiunea fiecăruia dintre noi în noi înșine! Este imposibilă dacă este doar cu puteri omenești! Dar pentru că au intervenit și puterile cerești în ecuația vieții noastre, atunci devine posibilă! De asta când nu mai putem în viață, când nu mai reușim, nu este cazul să ne descurajăm, să deznădăjduim! Înseamnă că relația noastră cu cerul a slăbit! Dar totul este posibil! Orice schimbare în bine e posibilă pentru că stă infinitul ceresc de partea noastră.

PUTEREA OMENEASCĂ ȘI PUTEREA CEREASCĂ

Dacă e să ne raportăm politic, militar, toate puterile care sunt în lumea aceasta, de multe ori sunt împotriva Bisericii! Ce poate să facă Biserica în fața atâtor instituții care stau împotriva ei: armată, politică, mass-media? Omenește vorbind, are vreo șansă Biserica? Niciuna! Și totuși, prin faptul că este și cerul în ecuație, lucrurile se schimbă!

Am slujit de două ori în fosta pușcărie de la Pitești unde s-a făcut un paraclis, iar acum se construiește o biserică. Ce am trăit acolo nu pot să spun! În locul acela au fost omorâți oameni, au fost torturați! Ce erau creștinii în mâna securiștilor acelora atei? Nu erau nimic! Îi făceau una cu pământul. Nicio lege de pe pământul acesta nu îi apăra! Nu aveau nicio șansă! Și  noi acuma făceam Dumnezeiasca Liturghie acolo! În locul acela, unde răul era invincibil și binele nu avea nicio șansă, noi făceam acum Liturghie! Ca să vedeți puterea lui Dumnezeu! Erau niște bieți miei în mijlocul haitelor de lupi! Și totuși, prin faptul că erau mieii lui Dumnezeu, chiar dacă mulți dintre ei au pierit acolo, cu îngăduința Tatălui Ceresc, nu au dispărut pentru totdeauna! S-au curățit, au avut un rost! Totul are un rost mântuitor în viața noastră dacă avem credință! Fără credință suntem niște elemente consumabile ale acestei vieți și atâta tot! Credința ne face oameni, ne face nemuritori! Credința ne îndumnezeiește! Credința ne ridică și ne ține pentru totdeauna! Fără credință există doar victorii trecătoare, iluzorii! 

Deviza Casei noastre Regale „Nihil sine Deo – Nimic fără Dumnezeu” ar trebui să fie foarte relevantă pentru noi! Asta reflectă și mersul dintotdeauna al poporului român! Am mers pe credința în Dumnezeu și pe aceea am rămas! Iată credința creștină este de două mii de ani aici! Între timp au căzut imperii, dar Biserica a rămas! De ce? Pentru că e și cerească, nu numai pamântească! Ar fi foarte, foarte bine dacă am putea să ținem minte treaba asta! Să nu uităm de cerescul din viața noastră! Să nu uităm că tot cerul e de partea noastră! Orientarea crească trebuie să fie și orientarea noastră! Trebuie să ne orientăm după cer! Cum am spus și alte dăți, strămoșii noștri s-au chinuit cât au putut să cucerească cerul, nu pământul! Nu s-au dus să cucerească pământul altora. Nu le-a trebuit pământul nimănui, le-a trebuit cerul! Ce altă orientare mai sănătoasă, mai superioară poate fi? Nu există mai mult decât asta! Iar acum am intrat şi noi pe logici căzute ale feluritelor popoare care au pierdut! Au pierdut cerul din viaţa lor, aleargă după pământ înnebuniţi, din fii ai cerului, ne-am întors către pământ. Şi ce rămâne? Nişte nimicuri terestre, asta suntem fără credinţă, fără credinţa strămoşilor noştri!

SĂ VEDEM CÂŞTIGUL CERESC, NU PIERDEREA TERESTRĂ!

Întorcându-ne la Evanghelia de astăzi, trebuie să reținem că femeile mironosiţe erau şi sunt femei pentru cer. Ele sunt icoana Bisericii noastre, o icoană pentru toţi şi, iată, în misiunea lor imposibilă se reflectă imposibilitatea misiunii Bisericii. Prin unire cu cerul devine posibil totul!

Totuşi, ne mai putem pune şi întrebarea: „Au reuşit să-L ungă femeile mironosițe cu mir pe Domnul Hristos?” Nu!  S-au chinuit ele să cumpere mir, să vină, să-și rişte libertatea și viața și toate acestea degeaba pentru că Domnul Hristos nu mai era acolo. De ce nu le-a dat Dumnezeu în gând să nu se mai implice în treaba asta? De ce să se chinuie în zadar? Vedem că dincolo de omenesc, de terestru, este cerescul. Şi de multe ori pierzi în partea omenească, dar câştigi în partea cerească. Şi noi, în demersurile noastre, trebuie să fim cu ochii pe Iisus, pe cer!

Oare mucenicii, dacă îi să o luăm aşa, omeneşte, ce-or câştigat? Că au fost învinşi, au fost omorâţi, au fost batjocoriţi. Au câştigat cerul! Ce-au câştigat femeile mironosiţe? S-au întâlnit cu Dumnezeu! Înţelegeţi? Ele s-au întâlnit cu Domnul Hristos Cel înviat printr-un demers care, să zicem, omeneşte era perdant. Trebuie să vedem în viața noastră câştigul ceresc, nu pierderea terestră! Așa a fost şi la femeile mironosiţe! Au câştigat, au ajuns să-L ungă cu mir? Nu! Dar L-au câştigat pe Dumnezeu până la urmă, care-I infinit mai mult decât toate ungerile cu mir.

Întâlnirea cu Dumnezeu înseamnă unire cu Dumnezeu, Nu-ţi rămâne exterior când te întâlneşti cu El. Te pătrunde mai adânc decât ADN-ul din tine. Te pătrunde cum nu te-a pătruns niciodată realitatea! Aici e înţelepciunea! Când trebuie să pierzi şi să sacrifici omenescul în favoarea dumnezeiescului! Să vezi totdeauna câştigul ceresc! Că este şi câştig omenesc sau nu, nu-i relevant. Relevant e câştigul ceresc în orice demers!

VESTIREA LUI DUMNEZEU

Un alt aspect legat de femeile mironosiţe e faptul că după ce au plecat „n-au mai spus nimănui nimic pe cale”. S-au întors la Apostoli să vestească Învierea, dar n-au mai vorbit cu altcineva. Ce înţelegem de aici? Că e un fel de izolare? Fiindcă au vorbit doar cu Apostolii şi credinţa e doar pentru unii, iniţiaţi, izolaţi? Nu! Credinţa este pentru cei care se pregătesc pentru credinţă. Adică noi, aducând în contextul nostru, nu poţi să vorbeşti oricui şi oricând despre Dumnezeu. Sunt oameni cărora dacă le pomeneşti de Dumnezeu se apucă şi înjură, înţelegeţi? E greşit să-i vorbeşti unui om care-i într-o astfel de stare despre Dumnezeu, pentru că l-ai făcut să înjure cu treaba asta. Sau îi amplifici repulsia faţă de Biserică şi faţă de tot binele. Eeste un moment, este un timp, este un loc, o stare când trebuie să vorbeşti despre Dumnezeu. Cam asta trebuie să înţelegem de aici. Nu ne hazardăm, ca sectarii şi îi luăm la rând pe toţi, din apartament în apartament că există Dumnezeu şi trebuie să creadă toți în El! Nu aşa! Ştiţi cum zicea părintele Teofil: binele nu-i bine dacă nu-l faci bine. Găsiţi, mai ales prin Pateric, cazuri în care au mers oameni la un părinte şi acela nu le-o zis niciun cuvânt. Pentru că n-au avut vestire. Adică? Dumnezeu n-a vorbit! Și dacă Dumnezeu nu a vorbit în acel părinte, nici el nu a vorbit altora. Dacă Dumnezeu a tăcut, a tăcut şi părintele. Aici e provocarea: să vedem şi să auzim când Dumnezeu vorbeşte. Să vorbim şi noi când vorbeşte El în noi! Iar dacă El nu vorbeşte, să nu vorbim nici noi.

DUMNEZEU CEL MORT

Un ultim aspect la care aş vrea să mă refer legat de această Evanghelie, este faptul că şi Nicodim şi Iosif şi femeile mironosiţe s-au orientat către un Dumnezeu mort. Ele mergeau la Dumnezeu ca la un mort. Şi ne amintim că şi Nietzsche vorbea într-o vreme de moartea lui Dumnezeu. Dar nu-i cazul să luăm în considerare ce spunea el pentru că era pe lângă subiect.

Noi am înţeles cum stau lucrurile, că-i vorba despre Dumnezeu-Cuvântul Întrupat şi are natură dublă – nu numai natură dumnezeiască, ci şi omenească. Dumnezeu-Cuvântul s-a unit cu umanitatea şi are dublă-natură dar un singur ipostas. De aceea putem să vorbim cumva de moartea şi de învierea lui Dumnezeu, adică de partea umană din ipostasul lui Dumnezeu, aşa cum vorbim, să zicem, de apusul şi de răsăritul soarelui.

Soarele apune şi răsare, dar, depăşind nivelul planetelor vedem că soarele nici nu apune, nici nu răsare. El luminează tot timpul. Vorbim de apus şi de răsărit aici, pe pământ.

Din punct de vedere dumnezeiesc, dumnezeirea moare şi învie? Că zice: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmaşii Lui.” Vorbim aşa pentru că este vorba de natura umană de acolo. Şi într-adevăr, trupul lui Iisus Hristos a murit. Şi pentru că era al Lui, ca Dumnezeu, putem vorbi de moartea lui Dumnezeu. Dar El, în dumnezeirea Lui, nu moare, este veşnic!

Totuşi, când vorbim de Învierea lui Dumnezeu ne referim la învierea lui Dumnezeu în conştiinţa noastră, învierea lui Dumnezeu în viaţa noastră! Dumnezeu oricum e viu, în mod obiectiv, dacă e să vorbim, ca om, e Înviat. Dar în mine, Dumnezeu Cel înviat este prezent sau nu? Este El Cel înviat ca om, lumina vieţii mele? De ce-i atâta de importantă învierea Lui ca om? Prin Omul Iisus, Dumnezeu guvernează totul acum! Dumnezeu-Cuvântul ţine totul în existenţă, inclusiv cerul nevăzut şi văzut, prin om, prin Omul Iisus Hristos! Prin El vine toată dumnezeirea, se comunică toată dumnezeirea. Dar El ca om înviat şi Dumnzeu este şi în conştiinţa mea sau nu? E vorba și de învierea mea până la urmă! Când zic „Să învieze Dumnezeu!” spun „să înviez eu”, că El este viu, este prezent, a fost, este și va fi! El este prezent pretutindeni în veac! De ce nu este prezent Dumnezeu şi-n mine dacă El este predutdinea înviat? Nu există loc unde să nu fie Dumnezeu înviat! Şi totuşi, în mine nu-i! De ce?! E ca și cu soarele. Dacă ai o anumită poziţie faţă de soare, e noapte. Şi nu-i soarele prezent aici pentru că ţi-ai schimbat tu poziţia, ca planetă, să zicem. Învierea lui Dumnezeu e de fapt poziţia mea orientată către Înviere. Sunt orientat sau nu către Dumnezeu cel Înviat? Vedem credinţa mironosițelor cea multă! Întreba îngerul: „Pe Iisus cel răstignit, cel mort Îl căutaţi?”. „Da! Pe El Îl căutam.” A înviat! Și au crezut, vedem aici credinţa lor.

De aici trebuie să vedem şi credinţa noastră, când moare Dumnezeu în conştiinţa noastră şi-n viaţa noastră. Moare în sensul că ne-am îndepărtat, ne-am întors cu spatele la El! Aici trebuie să ne vedem şi pe noi. Adică să nu deznădăjduim! Ne spun femeile mironosiţe! „MERGI ÎNAINTE!” Ele au mers la Dumnezeu cel mort și s-au întâlnit cu Cel Înviat! Înţelegeţi? Atunci nici noi să nu ne lăsăm când Dumnezeu este mort în conştiinţa noastră, în viaţa noastră doar pentru că nu mai avem o legătură cu El, că nu mai avem o relaţie cu El. Așa cum am zis deja, înţelegem că nu-i mort de fapt, ci e moartă poziţia noastră! Ne-am dat noi către moarte, dar nu ne descurajăm! Să nu deznădăjduim pentru că El este viu şi este cu noi şi este alături de noi şi ne aşteaptă şi ne ajută! Zicea Fericitul Augustin, în spiritul lui catolic, „cântă şi mergi înainte, că la capătul drumului te aşteaptă Hristos” În sens ortodox expresia ar fi „cântă şi mergi înainte cu Hristos că la capăt te aşteaptă Hristos”, chiar dacă nu-l vezi, chiar dacă nu-l simţi, chiar dacă nu mai ai nimic comun cu El, cântă şi mergi înainte că-i cu tine, chiar dacă nu simţi şi nu vezi, El e cu tine şi te aşteaptă. Cu Hristos mergem, către Hristos, chiar dacă nu avem conştiinţa asta şi nu simţim ceva! Unii zic că nu mai simt nimic, şi sunt pierduți… Nu eşti pierdut! El nu pleacă și nici nu are unde să plece Dumnezeu, pentru că nu este loc unde să nu fie El. Umple totul! Înţelegeţi?! El nu pleacă! Doar noi plecăm. Nu trebuie decât să ne întoarcem către El atunci când ni se pare că Dumnezeu a murit. Şi să mergem înainte. Chiar dacă nu-L mai vedem, chiar dacă este aparent mort în conştiinţa noastră, să mergem înainte, că este viu şi ne aşteaptă! Să mergem cu credinţă! Să avem credinţa că ne va învia şi o va face pe drum, mergând către El.

Articol realizat din predica părintelui Arhimandrit Iustin Miron la Duminica Mironosițelor. Foto:  Arhiva Mănăstirii Oașa ©