În Postul Mare se face destul de des referire la o pildă rostită de Domnul nostru Iisus Hristos, pildă care este numită generic „pilda fiului risipitor”. Această pildă ar putea fi numită în multe feluri, pentru că nu este vorba numai de fiul risipitor. Este vorba și de tatăl primitor, cum spunea părintele Teofil, ar putea fi numită pilda tatălui primitor sau pilda tatălui neînțeles, ar putea fi numită pilda fraților învrăjbiți sau a fiului smintit, poate fi numită în multe feluri pentru că această pildă este infinită în bogăția de conținut.

PILDA PRIMITORULUI DE PĂCĂTOȘI

Această pildă a fost rostită de Domnul Hristos într-un contex. Zice Sfântul Apostol Luca: se apropiau de El toți vameșii și păcătoșii ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau, zicând: Acesta-i primește pe păcătoși și mănâncă cu ei. Ne putem gândi la vameși și păcătoși ca la fiul risipitor, ne putem gândi la farisei și cărturari, care – ziceau ei – nu au călcat niciodată porunca Tatălui, ca la fiul cel mare care a rămas acasă. Putem înțelege din acest context, de ce a spus Domnul Hristos această pildă, care este foarte importantă în orice context istoric. Nu există o pildă spusă de Domnul Hristos să nu fie de actualitate.

PILDA TATĂLUI NEÎNȚELES

Zice pilda că un om avea doi fii. Și cel mai tânar din ei i-a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine. Și el le-a împărțit averea. Fiul cel tânăr vrea să-i dea tatăl partea din avere. Tatăl, adică Dumnezeu, știa ce se va întâmpla, oare de ce i-a dat tânărului partea? Partea care tânărul zice că i se cuvine, dar oare chiar i se cuvine? În baza a ce i se cuvine? Ce a făcut el ca să i se cuvină partea de avere? Totuși, Tatăl său îi dă averea pentru că știa că nu-l poate ține cu forța acasă, știa toată drama care urma să se întâmple cu fiul și tot ce urma el să piardă și toate rănile și mutilările care urma să le sufere, dar știa că fiul doar așa poate înțelege. Degeaba îi spui cuiva o teorie, dacă acea teorie nu este completată de o experiență de viață. 

De ce zicea fiul că i se cuvine partea de avere? Se gândea că i se cuvine în virtutea relației tată-fiu? Dar în mod real el nu ajunsese la comuniunea și asemănarea cu tatăl, astfel încât să fie una cu tatăl, cum i-a spus și celuilalt fiu, toate ale mele sunt ale tale. Însă acest lucru se realizează doar când ajungi la înțelegerea tatălui și la comuniunea cu el. Fiul nu l-a înțeles pe tatăl. Această problemă, această gândire greșită a fiului, este extrem de răspândită în ziua de astăzi. Problema „mi se cuvine”. Mi se cuvine partea de avere, dar pentru care eu nu am făcut nimic, doar sunt fiu. Mi se cuvine și eu dispun de ceea ce mi se cuvine, cum vreau eu. Nu mai trebuie să fiu în comuniune cu tatăl, plec de acasă, plec de lângă tatăl și dispun cum vreau eu de ceea ce consider eu că mi se cuvine.

În planul istoric în care trăim ești investit de către neam, de către familie, chiar de către stat, se investește în tine, ești dotat din punct de vedere biologic, ești dotat din punct de vedere intelectual, din punct de vedere cultural, al competențelor profesionale, din punct de vedere al credinței și așa mai departe. Ești dotat, dar tu consideri că ți se cuvine ceea ce ai primit, că nu trebuie să dai înapoi nimic și dispui cum vrei tu de ceea ce ai primit. Pleci unde vrei tu în lumea aceasta cu ceea ce ai primit și cheltui totul în interesul tău. Aici se vede o fractură gravă în mintea oamenilor: dispun cum vreau eu de ceea ce am primit, nu trebuie să fiu recunoscător pentru ceea ce am primit și nu trebuie să dau înapoi ceva pentru ceea ce am primit. Această percepție greșită asupra realității este foarte prezentă în gândirea modernă care foarte ușor se folosește de confilctul între generații ca să ia ceea ce s-a primit în dar și să se profite de acest dar.

PILDA FIULUI RISIPITOR

Se spune mai departe despre acel fiu că nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânar s-a dus într-o țară îndepărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. A plecat departe de casă și departe de tatăl. Aceste două noțiuni sunt inseparabile, pentru că dacă este să ne gândim ce înseamnă de fapt „casa” într-un înțeles mai profund, casa nu poate fi separată de tatăl, tatăl este cel care a făcut casa și cel care este prezent în casă, prin casă. Toată casa, am putea spune că poartă amprenta tatălui. Și ce înseamnă casă? Înseamnă Împărăția Cerurilor, dar înseamnă și neamul și credința. Casa este vatra identitară care ne-a format și ne-a construit tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem. Această vatră, are două componente majore, una națională, de neam și una duhovnicească, iar ele două sunt împletite.

Țara îndepărtată este țara păcatului și a ruperii de trecut, a ruperii de tradiție, a ruperii de credință și asta însemană păcatul: ruperea de Dumnezeu, ruperea de viață. În această țară îndepărtată nu există decât o opțiune, aceea de a risipi averea, pentru că în depărtarea de Dumnezeu, averea nu poate fi înmulțită. Țara păcatului este ca o gaură neagră care consumă tot.

Mai departe, ne zice pilda că după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea. Nu s-a făcut! Acolo tot timpul este foamete mare, în depărtarea de Dumnezeu totul se consumă! Nu se conservă nimic, depărtarea de Dumnezeu doar îl consumă pe om, doar îi consumă potențialul, doar îi consumă toate înzestrările pe care le-a primit de la Dumnezeu, pentru că nu are viață în sine, când te-ai îndepărtat de Dumnezeu, te-ai îndepărtat de viață. Câtă viață ai în tine, ea se consumă acolo. Și totuși, nu s-a putut încă smeri fiul.

Spuneam că tatăl a avut în vedere această educare a fiilor lui prin împrejurări concrete de viață. Și după ce și-a consumat averea, fiul nu s-a smerit încă, a zis hai să văd cum mai pot să stau pe aici. Nu s-a smerit, pentru că a te smeri, a recunoaște că ai greșit… e mai greu. Atunci a încercat el să se alipească de unul din locuitorii acelei țări, locuitori care am putea să-i înțelegem generic ca pe demoni pentru că ei sunt poporul țării îndepărate de Dumnezeu. Demonii îi consumă pe cei care vin în zona lor. Și acel locuitor, l-a trimis la țarinile lui să-i pască porcii. Pentru evrei, pentru că lor se adresa în primul rând această pildă, porcii sunt animale necurate. Se cunoaște faptul că porcii își mai mănâncă balega, dintr-un anume deficit simt această nevoie, este un proces biologic, acesta este unul din motivele pentru care porcii sunt un simbol al necurăției. Și a ajuns fiul  să păzească porcii și să dorească să se hrănească și el din hrana porcilor. În acest punct, punctul terminus al gropii, aici începe să se smerească. Își dă seama că el tânjește la mâncarea necurăției. Acestea sunt patimile din om. A păstori porcii înseamnă să fii sluga patimilor din tine. Dorind să te hrănești din patimile din tine, îți dai seama că patimile nu pot înlocui pâinea. Pâinea curată, hrana adevărată, hrana curată din casa tatălui. Adică sufletul nu poate fi satisfăcut, oricât s-ar bălăci în mocirla patimilor, nu poate fi satisfăcut de acea hrană a patimilor, care asemenea roșcovelui, sunt dulci la început, iar apoi se fac amare. Pentru că sufletul este curat, păcatul în om este o condiție accidentală, nu se regăsește în structura omului, nu a fost făcut odată cu omul, sufeltul tânjește tot timpul după hrana curată din casa Tatălui.

PILDA TATĂLUI PRIMITOR

Fiul își dă seama că toate acele lucruri nu-i pot satisface foamea lui adevărată și pornește înapoi spre tatăl cu acel gând pe care îl zice: greșit-am Cerului si față de tine; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și pornește fiul către casă, este văzut de tatăl din depăratare și tatălui i se face milă de el și aleargă în întâmpinarea lui. Atunci fiul începe să spună lucrurile pe care și le-a propus el de la bun început, dar cumva se întrerupe, asta și pentru că a ieșit din context. Adică începe să spună ceea ce a gândit el fiind acolo încă, cu gândul de pocăință, dar totuși în țara îndepăratată.

Vedeți că fiul acolo în țara îndepărtată, nu se gândește întâi la tatăl lui, gândul de întoarcere pornește de la pâine, de la foame, nu de la tatăl, deci cumva tot de la lucrurile exterioare, tot de la acea avere pe care el și-a însușit-o de la tatăl lui și cu care a plecat. Adică aici mor de foame și acolo este pâine, nu zice că acolo este tatăl.

Și când începe el să-și spună discursul, prezența tatălui îl întrerupe la jumătatea frazei, nu mai zice: fă-mă ca pe unul din argații tăi, atât apucă să spună: am greșit, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Vedem apoi că tatăl îl repune imediat în drepturi, îl îmbracă cu haina cea scumpă, adică îi conferă demnitate, îi dă inelul  care era sigiliul. Orice casă aristocratică avea un sigiliu, un inel prin care pecetluia scrisorile, documentele, asta era autoritatea, i s-a conferit înapoi autoritatea de fiu. Apoi se junghie vițelul cel îngrășat și este primit înapoi în casă și se veselesc.

PILDA FIULUI SMINTIT

Mai departe, se vorbește despre fiul care a rămas acasă, care nici el nu era tocmai citav. Cu toate că el zicea că nu a călcat nicio poruncă a tatălui, dar nici el nu l-a înțeles pe tatăl. Vedem că atunci când vine de la țarină, vede că este vesilie, cântece și jocuri și întreabă ce se întâmplă, iar o slugă îi spune: fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Atunci fiul cel mare s-a mâniat. Și nu voia să intre. Tatăl iese și în întâmpinarea acestui fiu și îl roagă să intre. Din ceea ce spune fiul, putem înțelege de ce s-a mâniat de fapt. Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată nu ți-am călcat porunca și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai junghiat vițelul cel îngrășat… Deci, el s-a mâniat pentru că a fost primit fiul risipitor. Asta înseamnă că în toată perioada în care fiul risipitor era plecat, fiul care era acasă și-a cultivat resentimente și invidie față de fratele lui. Ividie pentru felul liber de a dispune de avuția tatălui. Pentru că nu zice doar că l-a primit pe fiul care a mâncat averea, ci zice și despre sine: eu, care ți-am slujit? Și eu aș fi vrut să mă îndulcesc de avere cu prietenii mei și tu nu mi-ai dat nici măcar un ied! Cu toate că nu se spune nicăieri că i-ar fi cerut ceva și tatăl nu i-ar fi dat. Aici vedem că sunt mai multe lucruri importante pe care le putem înțelege.

Prin acest fiu, putem înțelege pe cei care rămân în credință, dar cei pentru care credința se reduce la împlinirea unor percepte religioase și prin această credință nu se ajunge la comuniunea cu Tatăl. De aceea l-am numit pe tatăl „neînțeles” pentru că ambii fii nu l-au înțeles și Dumnezeu încearcă pe amândoi să-i corecteze prin împrejurări concrete de viață. Tatăl vedea că și fiul care este lângă el, nu înțelege bine lucrurile și cumva avea nevoie de întoarcerea fiului cel mic ca să se vădească atitudinea greșită a celuilalt fiu care aparent era bun.

PILDA TUTUROR FIIILOR LUI DUMNEZEU

Această pildă se încheie cumva într-o cheie nedefinită, nu știm ce s-a întâmplat cu acest al doi-lea fiu. Și la scara istoriei, poporul evreu, fariseii și învățătorii de lege aminitiți la început, disprețuiau pe vameși și pe păcătoși. Poporul evreu față de celelalte popoare, aveau aceași atitudine de dispreț. Deci cei din casa tatălui disprețuiau pe cei care erau plecați în depărtări, în depărtare de Tatăl. Dar acest conflict între fii este și în ziua de astăzi prezent între cei care sunt în credință și cei care sunt în afara credinței. Dumnezeu să știți că vrea ca noi să înțelegem, nu averea tatălui este importantă, nici pentru cei din biserică! Dumnezeu îi vrea pe fii să se înțeleagă unii cu alții, pentru că asta era drama tatălui, el își dorea ca fiii să se iubească. Ar trebui să ne dăm și noi seama, cei care suntem credincioși, că cei care sunt necredincioși sau sunt în păcat, nu trebuie urâți! Nu trebuie să existe conflict între noi pentru că suntem toți fii ai lui Dumnezeu și Dumnezeu ne vrea pe toți în comuniune cu El și comuniunea cu frații noștrii și cu Dumnezeu este de fapt cea mai importantă! Nu proprietatea sau modul de a dispune de proprietate, de averea tatălui. Nu aceasta este importantă, pentru că asta și pe cei care sunt în Biserică îi poate rătăci, această preocupare de avere, de proprietate, de reguli, de rânduieli, de misiuni, de a apăra nu știu ce cauze, de a ne lupta cu fratele nostru apărând anumite idei, intrăm în conflict unii cu alții. Tatăl este una cu casa și credința înseamnă această comuniune cu Tatăl. Și pentru cei care sunt în Biserică, nu faptul de a împlini niște reguli ne conferă calitatea de fii, ci de a găsi în aceste reguli prezența Tatălui și a căuta comuniunea cu El și cu aproapele.

Finalul acestei pilde rămâne deschis, așa ca istorie, încă nu s-a încheiat, încă nu știm cum se va încheia, dar ceea ce este important pentru noi este faptul de a ne îndepărata atenția dinspe lumea materială. Chiar dacă ești în casa Tatălui, de ce să pui accentul pe exterior? Pe ceea ce este în jurul tău și nu pe relație? Pe relația cu Dumnezeu, pe relația cu aproapele tău. Adică și dacă ai fi în casa Tatălui și nu te-ai bucura niciodată în viața ta de avere, de lumea aceasta, pentru că nu știm dacă noi trebuie să dispunem de lumea aceasta în interesul nostru. Nici asta nu putem spune că este înțeles corect. Poate nu trebuie să dispunem de lumea aceasta, adică să dispui de cele ale lumii înseamnă cumva să nu mai fii într-o împreună lucrare cu Dumnezeu, ci să te autonomizezi tu și interesele tale. Chiar dacă ești în casa Tatălui sau ești în depărtare, contezi tu și ceea ce te interesează pe tine. Asta este fundamental greșit! Aspura acestui lucru ne este atrasă atenția! Cel mai important este să ne lucrăm comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele!